O femeie la service-ul auto…

Acum ceva timp a trebuit sa merg cu masina la un service auto sa inlocuiesc anvelopele de iarna cu cele de vara.

M-am organizat destul de bine, zic eu. Am sunat si mi-am facut programare cu cateva saptamani inainte si am vorbit cu soacra-mea sa vina sa stea cu Ami.

Vine ziua cu pricina. Ma urc in masina, bag pe Maps adresa service-ului si pornesc. Ajung destul de repede, in 15 minute, aveam programare la 10:30 si am ajuns acolo la 10:20.

Intru intr-o curte imensa, plina cu masini parcate. Deja ma simt pierduta. E o cladire imensa, cu mai multe intrari, habar nu am unde trebuie sa ajung.

Fac si eu ce fac mereu cand nu stiu incotro sa apuc. Intreb prima persoana care imi iese in cale. In cazul acesta, un nenea imbracat in uniforma, care lucreaza la paza, intuiesc eu.

Il intreb daca stie unde este hotelul de anvelope si imi spune ca trebuie sa ajung la capatul cladirii si acolo sa urc pe o panta, sa ajung pe terasa, la etaj. Deja nu imi suna bine, cand aud de panta si terasa.

Ok, fie. Fac dreapta pe langa cladire, si vad ca din sensul opus vine o masina. Era o singura banda.

Nu se poate, sa imi spuna cineva ca nu trebuie sa dau cu spatele in inghesuiala asta de parcare. Nici nu am cum sa intorc. Ca prefer sa intorc masina din 100 de manevre decat sa dau cu spatele in spatii stramte.

Dar se pare ca exista un Dumnezeu al soferilor fara experienta! Masina din fata mea intra in cladire, in service, practic. Ce bine!

Inaintez si ajung in spatele curtii, la capatul cladirii. Gasesc si panta. Ma uit la ea, nu ii vad capatul. Are doua benzi, pe o banda sunt parcate masini. So, in stanga masini, in dreapta perete. Panta de 45 de grade.

Ok, eu las masina fix aici, imi iau jucariile si ma duc acasa. Eu nu urc panta asta.

Mama ma-sii. Trebuie sa o urc, nu? N-am incotro. Am venit aici cu un scop, nu pot sa plec ca o lasa ce sunt. I can do this! Ma incurajez eu in sinea mea.

Bag masina in viteza 1, macar atata stiu si eu, ca pantele abrupte se urca cu viteza 1. Pana acum, cea mai abrupta panta pe care am urcat-o a fost cea de la parcarea subterana de la Park Lake.

Hai ca urca, incetisor asa. Ajung la etajul 1. De aici se vede o alta panta, la fel de lunga si la fel de abrupta ca si prima. So, ca sa ajung pe terasa, presupun ca trebuie sa o urc si pe asta. Fie!

Ajung in cele din urma pe terasa cladirii, cu bluzulita lipita de spate, transpirata toata.

Aici, e un haos de masini parcate parca la gramada. Vad si un munte de anvelope puse pe niste etajere, acoperite. Aha, deci asa arata “hotelul de anvelope”. Nu sunt impresionata.

Bun, si acum ce fac? Dau o tura, nu e tipenie de om pe aici. Am asa un feeling ca nu am ajuns unde trebuie.

Fac o parcare laterala intre doua masini si o gura de aerisire de ma minunez de mine. Ce mai conteaza ca, facand asta, am blocat doua masini. Efectiv nu era alt loc disponibil.

Ma dau jos, incui masina si plec per pedes sa caut un om pe care sa il intreb daca am ajuns unde trebuie. Nimeni. Ma simt un pic ca intr-un film horror prost. Noroc ca e lumina afara.

Cobor panta si ajung la etajul unu. Gasesc pe acolo niste baieti. Le spun ce caut si ma directioneaza catre Receptie Service Dacia de la parter.

Ajung la parter, gasesc si receptia. Astept. Vine randul meu. Ii spun cine sunt si ca am programare pentru schimbarea anvelopelor. Il intreb si daca e ok ca am ajuns cu masina pe terasa si ii marturisesc ca imi tremura gladiolele de la panta aia.

Rade asa, cu un aer superior sau arogant la mine (nu am putut sa imi dau prea bine seama) si ma intreaba cine mi-a zis sa ma duc acolo. Ce mai conteaza? Masina e acolo, iar eu nu o mai cobor de acolo, sa o coboare ei.

Ma intreaba cati kilometri are masina la bord. De unde sa stiu? Pai daca nu stiti, va trebui sa mai pierdem timp, sa ma duc pana pe terasa sa ma uit. Pana la urma, a trecut un numar acolo la plesneala. Imi cere si numarul de telefon si il trece pe o foaie din dosar.

Terminam cu formalitatile, ii las cheia de la masina si imi spune sa ma duc la etaj, in sala de asteptare, ca ma cheama el cand e gata.

Ma duc in sala de asteptare si incep sa butonez telefonul. Am uitat in masina cartea pe care mi-o luasem cu mine. Stiam ca va dura cam o ora, asa mi-au spus cand am facut programare.

Dupa o ora si jumatate aproape, imi pierd rabdarea si ma luase si putin foamea. Cobor la receptie.

Nu il gasesc pe tipul cu care am vorbit.

Ies afara, vad masina parcata langa cladire. Ma duc la ea si ma uit la roti. Pana mea! Cum ar trebui sa arate niste anvelope de vara? E un nene langa masina. Il intreb: nu va suparati, anvelopele astea va par de iarna sau de vara? Incerc sa imi dau seama daca mi le-au schimbat.

Habar nu avea nici el. Zicea ca ar trebui sa scrie ceva cu “summer” pe ele. Pe ale mele scria “Winter is coming” sau ceva de genul…

Ma intorc la receptie, vine si baiatul care era responsabil de programarea mea.

Il intreb daca e gata masina.

A, pai nu e gata, ca nu am gasit antifurtul de la roti si nu am putut sa scoatem rotile.

Poftim?! Se invarte camera cu mine si simt cum imi creste tensiunea.

Pai si nu ati putut sa veniti sa ma intrebati de el sau sa ma sunati, ca mi-ati cerut numarul de telefon?!

Pai am venit, dar nu erati acolo (am lipsit fix 2 minute cat am fost la toaleta). Am sunat pe cineva, aveam noi un numar in baza de date, dar nu stia unde este antifurtul.

Sunasera pe cineva care a fost cu masina asta acum 100 de ani la acest service. Dar nu pe mine, cea care venise cu masina!

Habar nu am cum ar trebui sa arate acest antifurt. Fac ce ar face orice femeie in cazul asta. Il sun pe tata. Imi zice ca ar trebui sa fie in torpedou.

Iau cheia de la masina si ma duc sa caut antifurtul, care era, la vedere, in torpedou.

Ma duc cu el in mana la receptioner: acesta este antifurtul pe care nu l-ati gasit? Tremuram de nervi.

Si acum, ca am gasit acest obiect, cand va fi gata masina?! Eu la ora unu trebuie sa fiu acasa, ca nu mai poate sa stea soacra-mea cu cea mica.

Aaa, pai nu are cum sa fie gata la 1, ca mai sunt si alte programari si oricum e si pauza de masa.

Respir adanc. Hai sa fiu rationala. Nu mai pot sa stau. Pot sa las masina aici si sa vin sa o iau mai tarziu?

I s-a luminat fata cand i-am zis asta. Da, sigur. Va sunam noi cand e gata.

Plec bodoganind in gura mare. Imi comand un Taxify. A inceput sa ploua. Geaca mea e in masina. Stau in strada, in ploaie, plina de nervi si infometata, astept.

O sun pe soacra-mea din taxi si imi spune ca Ami a adormit plangand cu suspine dupa lupte seculare. Am uitat sa ii spun de dimineata ca avea ciorba in frigider, sa o incalzeasca sa ii dea de mancare la pranz. A adormit saracul copil flamand si suparat ca nu era la san la maica-sa, asa cum era obisnuit.

Colac peste pupaza, pune si soferul o frana de ma lovesc la genunchi. Caut sa imi pun centura, care nu functiona, era infundata.

Incep sa plang, ca un copil. De nervi. De foame. De frustrare ca am plecat sa fac o treaba si nu am facut-o. Ca am pierdut timpul aiurea, in loc sa fiu langa copilul meu.

Asta a fost prima si ultima data cand am fost cu o masina la un service auto.

Masina a recuperat-o Razvan, mai pe seara…