In fiecare weekend incercam sa petrecem cat mai mult timp pe afara, locul nostru preferat fiind parcul Alexandru Ioan Cuza, o oaza de verdeata din apropiere.
Pentru a ajunge aici, ne urcam in masina si in maxim 10 minute suntem in parc – pe jos facem cam 35 de minute, dar nu are rabdare Ami sa stea atat de mult timp in carut, deci ar trebui sa o caram in sistemul de purtare…
Doar caaa, in ultima vreme, a fost o adevarata provocare sa o punem in scaunul de masina. Am incercat de toate: sa ii povestim cu ceva timp inainte ce urmeaza sa facem, sa ii dam o jucarie, cheia de la masina (!), telecomanda de la poarta, etc.
Ieri trebuia sa ne intalnim in parc cu niste prieteni, iar Ami se comporta de parca voiam sa o legam intr-un scaun de tortura. Plangea cu lacrimi de crocodil si se contorsiona cu toata puterea ei de fiinta micuta (uneori mi se pare incredibil de puternica si ambitioasa) pentru a se ridica in picioare in scaun.
Nu am insistat foarte mult. Mi-am pus sistemul de purtare si i-am zis lui Razvan ca ne intalnim in parc. El trebuia sa se duca oricum sa alimenteze si poate la intoarcere o sa vrea printesa sa stea in “masina mica”.
Am pornit usor, pe jos, spre parc.
Mi-am amintit ca tocmai imi instalasem o aplicatie care imi spunea care este primul autobuz care merge in directia dorita. In 10 minute cica venea un 311.
Era si destul de cald afara, nu prea ma incanta sa merg atat de mult pe jos cu micul calorifer lipit de mine.
A venit autobuzul, era gol, avea chiar si aer conditionat. Lux, ce sa mai! Ami parea foarte incantata si curioasa sa analizeze lumea si sa se uite pe geam. A stat foarte cuminte.
Am ajuns destul de repede. Am facut, cu asteptat cu tot, cam 30 de minute pana la podul de la IOR. Insa atat eu, cat si Ami, aveam tricourile ude, lipite de burta. Poftim, printeso, iti place sa mergi cu masinile mari!
Voi ati intampinat aceasta problema cu asezatul in scaunul de masina? E doar o perioada? Cum ati depasit-o?
Leave a Reply